What’cha gonna do, Katie?

Azi ascult Robbie. Eu şi Robbie avem un long-distance relationship, rar şi cu pasiune, aproape sălbatic. Uneori dau playlist shuffle la Winamp pentru că ştiu că o să ajungă foarte rapid la Robbie, şi în general pică exact pe “Supreme”, şi aşa ajung la “is it lovey dovey stuff or do you need a bit of rough, get on your knees”. Zilele astea mi-am readus aminte de “Me and My Monkey” şi asta e o melodie care mă face să simt fluturi în stomac, ştiu sigur că-mi aduce aminte de ceva genial, dar îmi scapă, oricum, “if your monkey’s got that kind of money, sir, then we’ve got a monkey bed!”. Sau, alte dăţi, fluier “Mr. Bojangles” şi bat din papucul portocaliu.

Mi-e de fapt destul de greu să scriu chestia asta fără să am senzaţia că trebuie să mă explic pe undeva, să-i explic popularitatea, şi Rudebox-ul, şi top-urile, şi marketing-ul, asta e ca atunci când spun cuiva că mă uit la cooking shows şi încerc să cobor sprânceana aia urcată idiot cu un nu, măh, că sunt amuzante, stai să-ţi zic, uite, super-fază, deşi nu vreau să fac chestia asta. Şi Robbie nici măcar nu e un cooking show, i-am zis odată “guilty pleasure”, dar cred că i-am zis prost, iar încercam să mă explic probabil.

Robbie, marry me! I have cookies!

Shut up!

Am citit pe blogul unei tipe din US of A cum că se vorbea cu prietenu’ ei să pună numele la viitorii copii după personajele lor din Warcraft şi mi-am adus aminte, nu ştiu de ce, de Fiona Apple, da, aşa o cheamă în buletin, bine, numele e mai lung, dar cert e că pe undeva e Fiona şi mai e şi Apple şi chestia asta mă lasă perplexă, e probabil cel mai frumos nume real pe care l-am auzit, şi mă gândeam cât de greu e să numeşti un copil azi, pentru că ori îi zici Sidonia sau Amir, ori Floarea sau Gheorghe, e cam greu să te duci în altă direcţie, iar după aia mi-am adus aminte de altceva, de o poveste despre Baby X, ceva frumos de la semiotică, după m-a dus gândul la deontologie şi la copilul căruia nu-i găseau un nume şi până la urmă tatăl s-a plictisit şi a zis să-l boteze Cârstea, parcă am râs ceva la povestea asta, totuşi mai puţin decât am râs atunci în autobuz, când am făcut-o să râdă şi pe puştoaica aia de lângă noi, şi atunci râdeam pe bune, uite, acum m-aş uita un pic la Badger Badger Badger Badger, dar ştii, un pic nu există, şi asta mă face să mă gândesc la o fustă care seamănă cu o ciupercă mare şi la primăvară, iar primăvara arată ca nişte pantaloni scurţi şi albaştri, ce-aş vrea să-i port mâine, dar e frig, ştiu, şi aş auzi iar vaaai, nu ţi-e frig, fatăăă sau, mai rău, ai venit cu ăştia să ne arăţi ce picioare ai tu sau cum, ce, am mai văzut picioare, ia mai duceţi-vă, într-o lume corectă am purta cu toţii pantalonii ăştia cu nişte bretele verde brotac şi asta mă face să mă gândesc la Cat Power, pe care eu o văd ca pe o pisică umană supradimensionată si neapărat verde şi pe care o ascult mai mult de dragul numelui, dar de ce zic eu toate astea când de fapt mi-e foame?

E pe Euforia, vineri seară şi uneori mă uit cu mama, cu alune şi ceai de fructe de pădure şi râdem. Aseară a fost de excepţie totuşi! Eu venisem după o zi de “mamă, ce frumoasă e viaţa, daaaaa!!”, îi făcusem EU de mâncare mamei, era cum se poate mai bine pentru amândouă.

Era una acolo, concurenta adică vreau să zic, era una pe care o chema Bella, cu un “l” nu cred, ce naibii? Şi a fost proba aia “propusă de juriu”, aici îmi imaginez cum au stat ăia, apropo, Mircea Bărbulescu, THE man, avea pantaloni de trening negri, cu două dungi albe pe laterale, am râs şi de asta destul de mult, aşa, îmi imaginez cum stau ei cu frunţile traspirate şi number 2 pencils în mâini şi concep următoarea probă!! Fetele (noastre!) trebuie să pună nişte cutii în nişte pungi de Leonardo, cu Leonardo tăiat, cât mai multe, da, şi după aia să meargă pe podium cu sarsanalele, dar să mearga cu ATITUDINE! Şi în tot acest timp, au o îngheţată în mână, ca să facă proba mai grea, că nah, aşa face femeia, îşi suflecă mâinile când e sezonul de reduceri, se acoperă cu sârmă ghimpată, îşi măzgăleşte faţa cu noroi şi linge la îngheţată. Aşa, şi să zic de Bella, aia, care era lentă rău, adică abia băga ceva într-o pungă, şi prezentatoarea zicea aşa, în fix această ordine, cu o voce foarte ascuţită: “Hai, Bella! Mai repede! Hai, mai repede, Bella! Bella, hai! Trebuie mai repede, Bella! ……. Mai! Repede! Bella! Trebuie! Hai!…”

Tot Bella asta, şi când zic Bella mă gândesc la un câine, pentru că ştiu o căţeluşă pe care o cheamă Bella, aşa, deci asta zice la un moment dat, şi-aici am râs tare mult, că şi-a cumpărat pantaloni TREI SFERŢI. Şi alta, Luiza parcă, care era ţigancă, cu un tricou cu Mickey Mouse făcut din strasuri, avea probă cică să se înţolească ca să se ducă cu gagicu’ pe motocicletă. Şi se duce gagica în Kenvelo şi o întreabă pe vânzătoare, aşa, un pic superior chiar: “Auzi, daaaaa’… ai vreun tricou ceva cu o motocicletă pe el?”. Adică da, frate, daca-mi dădeaţi probă de femeie de serviciu, căutam tricou cu un veceu pe el. Nu aşa se faceeeee?

Katie, Katiuşa, Katerina, râzi şi cântă-ţi singura “Everybody’s gonna love today”. Eu zic că azi trebuie să mănânci portocale, ştiu că ai doar mere verzi, tu încearcă. Azi e zi de portocale, să ştii. Nu-i frumos să te plângi şi dacă mai faci chestia asta, fă-o singură, nu te mai dezbrăca atât, nu eşti destul de frumoasă.

Katia, râzi.

Foarte rar ascult albume întregi, la rând, puse cuminţel în playlist, de obicei sar de la una la alta fără pattern, dar pe ea, pe Regina, deşi are nume de fată populară în liceu american, pe ea o ascult de la cap la cap, altfel nu se poate. Ea e născută în Uniunea Sovietică, ea cântă la pian singurică, da, de la 6 ani, pe un pian Petrof pe care mama ei îl avea de la un bunic, şi chestia asta, Dumnezeule, pare a vedere sepia ciobită, asta e atât de frumos încât nu poţi să te opreşti dupa “Better” sau, Doamne fereşte, dupa “20 Years of Snow”, asta face toţi banii.

Şi când numeşte un album “Songs” şi-l scoate sub label-ul “Regina Spektor”, atunci când era doar o gagică cu păr creţ alandala, atunci e sigur că o iubeşti, şi când scoate un album care ajunge în topuri, închizi ochii, nu poţi să nu faci asta, pentru că îţi iubeşti femeia chiar dacă o iubesc şi alţii, tot ţii la ea, dacă face asta cu rafinament. Şi nici nu poţi să ai favoritisme cu Regina Spektor, uite, Doamne, ce nume are, Spektor, e fascinant, uite, spune cu voce tare să vezi, aşa, n-are cum să-ţi placă o melodie mai mult decât asta, e ca şi cum ţi-ar plăcea urechile copilului tău mai mult decât nasul, e o prostie, ea de fapt nici nu are melodii, are o creaţie globală, nu, aşa se zice. Ea e Regina şi o iubesc cu totul, cu Fidelity şi Samson, cu păr creţ şi Soviet Kitsch, ea e Regina, şi Spektor, şi o iubesc.

Azi nu citesc, recitesc ceva ce nu m-a impresionat în liceu, “Lolita”, nimfeta lui Humbert Humbert, o carte cu obraz, cum mi-a zis Ionuca. O citesc rar, cred că am început-o de cel puţin o lună, dar îmi place s-o deschid în metrou, pe trei staţii, pe scaunul albastru. E frumoasă şi verde şi fata de pe copertă are sâni ciudaţi, nu e Lolită, dar are ceva. O mai citesc şi puţin pe la facultate, dar nu prea mult, pentru că mereu mă întreabă cineva ce citesc şi am impresia că atunci, când sunt întrebată, dar doar atunci, e o carte de duzină, de grămadă.

Humbert e dulce în pasiunea lui, în tremuriciul lui, chiar când Lolita e mituită cu 60 de cenţi să-şi coboare mâna plină de cerneală sub biroul de la şcoală, în poala lui Humbert, în timp ce el se uită la buclele unei fete din banca din faţă. Lolita e şocolatie şi citeşte reviste umoristice, dar Nabokov n-o face eroină, probabil pentru că nici n-o place foarte tare, pentru că măcar martiră ar fi putut s-o scoată dacă era chiar îndrăgostit de picioarele ei subţiri, dar nici atât, Lolita e doar zvârlugă.

Nu-mi aduc aminte cum se termină şi nu mă grăbesc să ajung acolo, pentru că o văd pe Lolita crescută, albă şi desculţă, nu ştiu de ce desculţă, dar aşa văd, nişte picioare decente, dar goale, lipăind pe undeva şi pe Humbert departe, uitând de cealaltă Lolită, pe care ar fi vrut-o, fiica ăsteia, Lolită care nu a mai apărut, Lolită care nu a mai avut lips red as red licked candy.

Am citit azi în Cotidianul de ieri de Kurt Treptow. Ăla de se poza cu copii dezbrăcaţi, de l-au condamnat în 2002 sau 2001, nu mai ştiu exact şi care acum vrea să iasă. Cică mă, are dreptate omu’, că a scris o lucrare ştiinţifică, trebuie să-l scoatem, ăsta era get out of jail free card-ul. Zice colo-şa în Codul Penal că dacă scrii lucrare de-astea, cu ştiinţa, sau ceva cu brevet, orice, da brevet să fie, cică taie din pedeapsă, că nah, eşti dăştept bă, ce cauţi tu să scapi săpunu’ la duşuri ca tot infractoru’?

Şi da, a scris omu’, ce sa zic, e ceva de el. A scris mă, dar despre ce crezi? Despre Vlad Dracul. Deci cred că pot să-mi închipui şi prima lui zi de închisoare. Hm, gândeşte Kurt, nişte bare, veceu în cameră, mintless pillow, am un coleg care brodează o cuvertură sau ceva, cu un tatuaj albastru, parcă ancoră să fie, bă, ce români, păi tre să fac ceva, fi-v-ar neamu’, las’! Deci, România, sarmale, Dracula…. Gata! Şi scrie caligrafic, pe zid, lângă “Gigi wuz hiăr”, începutul cercetării ştiinţifice ad-hoc despre Vlad Dracul, că deh, merge la inimă de român.

Cobor trepte. Ia-o spre dreapta, spre stânga foşneşte ceva într-un tufiş. Ce frig e! Încă vreo 10 minute. Trage de bluză, da’ adu’-ţi aminte să tragi în sus mai încolo, când te dezbraci, că iar se uită ăla la ţâţele tale când te apleci peste birou să-i laşi pagina 8. Hai, se vede deja clădirea, scoate legitimaţia, zâmbeşte, da, bă, io sunt, eram mai roşcată, şi ce, ia staţi voi în cutia voastră şi lăsaţi-mă în pace. Scări, zâmbet, scări, uşă, zâmbet, scaun.

Şi voi unde sunteţi? Lasă, bine că pagini am, colege nu-mi trebuie. Da, bine, adu şi tu 12-le, pune-l pe teanc. Nu, n-am cafea încă, stai, auzi, da’ tu nu ştii că o fac cu apă de la robinet, nu, lasă, îţi aduc mai încolo. Pix, pix, OK, cerculeţ, ah, şi ce-a zis fi-su când a aflat că e adoptat, mamă, ce nasol, auzi, asta iar o sună pe mă-sa, e chiar nesimţită, măcar de suna un bărbat, ziceam şi io, bravo, fată.

Hai bă, hai. Scrie măh mai repede bumbii, că e târziu, mama mă-sii, ai experienţă de treij de ani şi io te grabesc, da, că scrii cu cotu’ şi miroşi a transpiraţie iarna. Lumina, paltonul, hei, Alina, tu stai în spate, că, hihi, nu încăpem, hihihi, da, hihihi sunteţi grase, eu m-aş simţi prost să zic chestia asta, m-aş înghesui până n-aş mai avea aer în spate.

Şi mâine da, mâine nu mai zâmbesc şi mâine, da, o s-o sun şi-o să-i zic eşti proastă, fatăă, cu cine te-a făcut şi o să schimbi aici, că aşa am zis eu, da, fată, da, nu-i corect, futu-ţi gura mă-tii, şi nu, nu te luăm în maşină, şi râde şi şoferul când te depăşeşte pe drum şi zice ceva de fundu’ tău, râdem toate, şi şefa râde cel mai rău, aşa, grosolan, ca un bărbat atunci când se plezneşte peste burtă. Mâine, fată, mâine vezi tu pe dracu’.

Îmi place să mă uit la oameni. Când eram mică, stăteam foarte mult cu ochii în pământ, pentru că-mi era ruşine să mă uit în ochii cuiva, mi se părea că mă dezgolesc cumva. Cred că mi-a trecut frica asta treptat. Acum privesc aproape cu lăcomie, muşc din privirea celuilalt, nu-mi mut ochii din acelaşi punct decât atunci când restul lumii se înceţoşează. Acum nu mă mai dezgolesc când privesc, acum dezbrac personalităţi şi decojesc stări. Mi se întâmplă şi să sperii prin intensitatea asta aiurea. O prietenă pe care o ştiu de ani a început să se bâlbâie şi să se uite pe pereţi în timp ce-mi povestea ce făcuse la nush ce examen.

E o prostie probabil ce-am scris aici.

Azi am găsit un lănţişor ieftin cu o icoană agăţat aproape la mişto de un mâner de la bibliotecă. Îl cumpărase ca un rebound thing acum un an şi şi-l scosese de la gât în noaptea în care ne-am împăcat. Calendarul Orange e încă la ianuarie. Aşa o să rămână. Doar Alex l-a agăţat în cui după ce mi-am şters fruntea cu dosul palmei şi-am zis “Bine. Nu pot.” Şi n-a râs de mine, deşi eram penibilă în pantalonii lui largi şi decoloraţi, urcată pe canapea, în vârful picioarelor cu şosete de culori diferite. CD-ROM-ul nu se mai deschide. Şi-a aprins butonul roşu ca un Hulk cu altă cromatică şi aproape că-l văd cum scutură din cap pe muteşte.

Am ascuns poza de pe dulap. O lipisem cu scotch anul trecut, puţin strâmb, ca pe un poster cu Take That din hârtie ieftină. Am avut o zi proastă acum vreo săptămână şi m-am dus în cameră, mi-am lipit obrazul de hârtia lucioasă şi am plâns. Jur, asta am făcut! Acum e undeva în interiorul dulapului, sub rochia albă şi incomodă de anul trecut, lipită cu bucăţi proaspete de scotch.

Şi chiar dacă am scris toate astea, nu-mi pare rău. Şi sunt fericită.