Eram la metrou la Politehnică, în staţia aia în care se întâmplă numai lucruri rele şi în care oftezi, şi-n care pare să nu fie nimeni niciodată. În ziua aia eram eu şi un moş.
Moşu’ numai bine nu se ţinea, ştii, asta-i una dintre primele chestii pe care le zici despre un bătrân, că, dom’le, se ţine bine, da’ uite, ăsta era vai mama lui. Era îmbrăcat în ce fusese sigur un costum, gri parcă, şoarece, că şi aici, când zic gri, cel puţin eu aşa sunt, simt nevoia să zic şi şoarece, ce altfel de gri ar putea să fie, nu? În mână avea un buchet de flori şi din buchetul ăla, în câteva secunde, am început să plâng, uşor, uşor, şi încă mă uitam la el, noroc că moşu’ se uita tot pe jos, şi nu la mine, noroc, că eu nu puteam nici să nu mai plâng, nici să nu mă mai uit la el. Florile erau scuturate bine, se vedea, şi probabil le ducea unei doamne care nici ea nu se ţinea bine, care se rujase peste buzele crăpate şi înnodase mai strâns halatul cu flori cu care seamănă rochia mea, nu invers. Gândesc că le cumpărase special, chiar zâmbise fericit la chioşc când ceruse flori, doamnă, da’… dacă aveţi ceva mai ieftin… şi florăreasa îi dăduse un mănunchi de sub tejghea, deh, mai bine i le dau lu’ ăsta decât să le arunc.
Şi moşu’ le luase şi acum le ţinea drept, strâns, încerca să se îndrepte de spate şi mai şi zâmbea la florile alea ofilite şi doamna se mai dădea cu niţel ruj, şi eu mergeam mai departe şi scriam asta aici.
