What’cha gonna do, Katie?

Întâi, pe 6 octombrie, la Stadionul de Rugby, Agronomie, ne vom vedea la Muse, iar după, la câteva zile de convalescenţă, vom fi cu perla-n pălărie la Pink Martini, octombrie 27.

Era demult. Cu vinul în cap am încălţat cizmele de cauciuc, arse cu ţigara, am întors cheia şi m-am împiedicat de prag, de-am nimerit cu mâna-n uşa de la lift. Am pipăit după buton până am simţit rece în palmă. Jos bătea vânt şi-am auzit chemare scurtă de la balcon, o singură dată, şi, fără să mă uit, am ştiut că şi-a retras capul imediat. Nu era rost să fug, nu venea nimeni şi cizmele îmi erau mari, cum îmi erau, când eram mică, hainele cumpărate de mama, că poate creşte fata.

Ţigările erau pe pat, am scuipat scurt în dreapta şi m-am dus spre un bătrân, în genunchi, bătrânul, nu eu, cu un ziar în faţă pe care vindea leuştean, noaptea. Îl ştiam, mai vorbisem când mă aşezasem lângă el, în praf, când aşteptam să mi se deschidă uşa, după iertare. Ziua îi părea că îl fură ăi de aveau florărie peste drum, noaptea era sigur, rânjea spre ierburi şi-şi întindea picioarele din oră în oră. Am fumat amândoi, el avea buzele negre pe interior şi eu n-aveam chiloţi pe mine în noaptea aia şi mă gândeam cum chestia asta îmi dă un fel de demnitate strâmbă, de femeie uşoară, cu spate drept.

Şi pentru că libertate e atunci când pot să fug, să fug de tine, m-am întors spre dimineaţă, când nu erau întrebări.

Nu-i mod mai bun să termini o zi proastă, în care, după ce-ai dormit-o, te-ai şi supărat, degeaba, ar zice, degeaba, ai zice, mai ales că nu-ţi place să te superi şi vrei să fugi, dar nu s-a putut, zi în care te-ai dus în papuci până la McDonald’s şi-n uşa blocului ai văzut că fundiţa bleumarin de pe chiloţei se iţea din blugi, apoi când te-a sunat cineva şi-ai zis alo dulce, şi a întrebat, hotărât, “mihai?”, şi-ai răguşit un “nu”, şi ziceam, nu-i mod mai bun să faci bună o zi futută decât cu bere şi cu femeia ta, adică a mea, să fim de acord una cu alta şi să ne trezim a doua zi cu rimelu’-n genunchi. Şi mi-am lăsat supărarea-n titlu, deşi n-are nimeni să priceapă.

Ştii cum e când îţi sună o melodie în cap. Când eram mai mică, vreo săptămână îmi cânta aia cu “my baby’s got a secret” de la Madonna, de mă întrebam de ce cântă ea despre un plod şi în videoclip apare un bărbat. Negru. Altădată mi-a cântat aia cu “those lazy hazy crazy days of summer” tot sezonul trei din Gilmore Girls. Iar când îmi uit mp3 player-ul acasă îmi sună în cap doar “Modern Girls and Old-Fashioned Men”.

Toate ca toate, dar ce poate să însemne atunci când îţi cântă de dimineaţă în cap “Honey” de la Nicola? Şi nici măcar nu ştii versurile, şi auzi doar “honey honeeeeeey”… :-s

Totul a început când mi s-au dezlipit de tot balerinii-gen-papuci-de-casă, pe stradă. Talpa s-a smucit deodată, aş putea jura că am auzit-o strigând “Freedom!”, şi, practic, balerinii aveau două tălpi: una pe care mi se sprijinea talpa proprie şi alta, mai groasă, care era priponită doar la călcâi şi, în rest, spre vârf, se târâia. Adică a trebuit să şchiopătez, întrucât eram FIX la jumătatea drumului (pe care, inspirat, hotărâsem să-l fac pe jos). Din reacţiile vivace din jur, menţionez: bătrâni în baston care simpatizau cu mine, unul mi se pare că mi-a făcut cu ochiul, o doamnă care, după ce m-a văzut târându-mi tălpile până la chioşc, m-a auzit cerând lipici, mi-a şoptit conspirativ: “Vezi că ţi s-au dezlipit pantofii!” şi, ultim, the one who made my day, un muncitor c-o bormaşină care a zis colegului “Şchioapă, şchioapă, da’ buna!”. :))))

Cu lipiciul chinezesc de 5.000 lei în mână, mi-am căutat loc pentru descălţare, lipire, reataşare. După ce m-am aşezat pe un gard ş-am plecat repede pentru că un bătrân făcea pişu la copacu’ de lângă mine, am găsit un colţ de stradă, m-am rezemat de gard, am scos încălţarea ş-am dat sa dau cu lipici. Pentru cei care şi-au dat seama până acum care va fi fost problema mea, îmi pare rău, dar nu mi-am adus aminte că mai toate lipiciurile trebuie tăiate cu un briceag ceva în vârf ca să poată curgă chestia. Ridicând mâinle spre cer a neputinţă, am aruncat lipiciul in boschet, am smuls cu un strigăt de război talpa târâitoare ş-am mers mai departe spre magazin, lejer, cu talpa în geantă.

A, ş-am descoperit că port cel mai mic număr la sutien din tot magazinul (de sutiene) când vânzătoare mi-a înmânat sutienul cu polkadots [!!!!] numărul meu ş-a zis “Asta-i cel mai mic pe care-l am”.

Se face într-un fel că la fiece bodegă la care merg exista masa aia la care-s patru scaune şi-o singură persoană, de obicei cu vin, dar uite, data trecută cu bere. E bărbat şi fie vorbeşte singur ori nu vorbeşte când întinde bancnota mare spre chelneriţă şi mai cere încă una. Data trecută, vorbeam cu cine eram la masă despre necazurile-mi, dar trăgeam cu coadă de ochi şi mă simţeam penibilă în faţa mesei ăleia, în faţa situaţiei teribile care l-a mişcat pe omul ăla din casă şi l-a făcut să înţepenească în scaun două ore singur.

Şi asta seamănă tare cu situaţia care probabil îl face pe-acel om de serviciu (?) de la acel bloc ca, după ce-şi termina programul, să stea pe trepte, în faţa aceluiaşi bloc, cu o bere şi-o ţigară până în noapte târziu, sperând la cineva ce va trece şi-l va ţine cumva de vorbă. Apoi pleca acasă.

Şi toate astea seamănă şi cu mine în ziua în care mi-am cumpărat mai multe borcane de murături decât puteam căra.

Sub egida “femei şi femei”, “câte bordeie, atâtea obiceie”, “nicio masă fără peşte”, zic: sunt femei care jelesc atunci când rămân singure şi văd că nu ştiu să schimbe un bec, care se arde mintenaş sau să bată covorul deodată-superplin-de-praf. Io nu mă deranjez la astea. În schimb, când mi se strică ca un ou vechi ceva la computer şi nu ştiu să rezolv, fac precum cea cu becul. Adică o depresie sau ceva la gen. Şi mă simt cea mai părăsită, că n-am picior de bărbat să-mi repare obiectul muncii.

Azi, aveam nevoie de placă nouă de reţea. Povestea începe cu un mic clişeu narativ, când eu am cătat prin 5 magazine departeeee, ca să găsesc la întoarcere, vizavi de casa mea. Ajung cu punga în băţ acasă. Auzisem că e uşor să montezi aşa ceva. Crezusem. Scormon prin dânsa unitate şi o înfig în singura gaură în care s-a lăsat înfiptă. Nu merge. Auzisem pe străzi că dacă îţi cumperi placă de reţea, tre urgent să suni la provider. Zic aha, de-aia nu merge, sun! Pă dracu’. Ăia îmi explică treburi de nu le înţeleg şi de partea mea cuvintele ies cam aşa: “bun, şi am în dreapta jos două de-alea de clipocesc cu un triunghi galben peste el şi în mijlocul triunghiului e un semn de exclamare, hm!”. Zic că trec ei să vază ce se petrece.

Ca fata mare în noaptea nunţii, aşteptând bărbatul, m-am schimbat, aranjat, primenit, să aştept băeţii. Şi ca într-un film franţuzesc prost, în aşteptarea mea am adormit strâmb, pe canapea. Şi când au sunat băeţii veseli la interfon, m-am trezit brusc, mototolită şi cu faţă de pernă.

Urcă dânşii şi nu-mi ia mult să văz că nici ei nu ştiu mai multe decât mine. Întâmplarea în care au inversat mufa de la mouse cu aia de la tastatură şi “bă, ale dreacu’, ce au?” m-a făcut să cred asta. Au împuns ce-au împuns şi au hotărât că “aaa, n-ai băgat tu bine placa, trebuia s-o mai împingi un pic”.

Au plecat, după ce pe unul dintre ei l-a sunat mama (am auzit tot, cică voia să pună masa şi-l aştepta, a fost chiar dulce), şi mi-au promis că-n cinci minute “o să meargă peeeer-fect”. Au trecut cam 20 şi scriu asta în word, 6 iulie 2007, ora 20.30.

ora 9.00: Merge, omg! Dragii de ei! Pupa-i-ar mama! Şi nici măcar o şpăguţă nu le-am dat, că eram sigură că n-or să rezolve nimic. Trec luni first thing să le bag bani la chiloţei! Mergeeeeeee.