What’cha gonna do, Katie?

Courtesy of the lovely Zana Verbina, am ajuns într-un cotlon al site-ului McDonald’s România. Aici găsim o prezentare atipică a lucrătorilor McDonald’s, făcută pe tip testimonial.

Astfel, de la “lucrătorul în pregătire iniţială” aflăm că “De abia asteptam sa fiu pregatit pentru a putea prepara acesti cartofi faimosi in lumea intreaga.” şi că “Eu ii fac sa se simta bine. Eu ii fac sa se simta doriti. Eu pot sa le imbunatatesc starea de spirit.”Tot el ne spune că drumul spre succesul McDonald’s nu e uşor, astfel: “Clientii nostri asteapta cartofi prajiti crocanti si fierbinti. La inceput m-am intrebat: “Pot sa ii fac?” Acum, cand am terminat un program special de instruire pentru prepararea renumitilor cartofi McDonald’s, raspunsul meu este: “Bineinteles!””.

Tipul doi, “lucrătorul în pregătire avansată”, mărturiseşte: “Sunt mandru cand privesc in ochii clientilor si le spun din priviri: “Aceasta chifla este caramelizata de mine!”. Si va marturisesc ca nu a trebuit sa cobor privirea, rusinat, niciodata.” Apoi aflăm că “A invata sa prepari sandwich-uri este una dintre cele mai mari provocari.”

Alt tip de lucrător ne spune, foarte dulce, că “Aceasta presupune o munca solicitanta si grea. Dar, mai mult decat atat, e o munca plina de satisfactii!”. Din păcate, acest lucrător este cel ce spală podelele.

Urcând scara ierarhică, ajungem la cel ce se debarasează de restul de denumiri, cel care e, într-un final, simplu, “lucrător”. Şi de la înălţimea acestui post el spune: “Si va marturisesc ca am demonstrat acelasi entuziasm si aceleasi abilitati si in timpul lucrului la statia de prajire a carnii!”.

Devine cu totul emoţionant atunci când aflăm, de la “managerul de zonă”, că “Ziua in care am devenit Manager de Zona, a fost cea mai fericita zi din viata mea.” Şi, apoteotic, ultima pagină explodează: “Da! Dorinta mea a devenit realitate! Sunt Director de Restaurant.”

:(((((((

Eram aseară la Jos Pălăria cu Iulian şi, după ce-am vărsat frappe-ul trendy de banane pe mine, am apucat să-i povestesc ce chestii lame-o făceam noi prin şcoala generală.

Una dintre ele e legată de o piesă de teatru (pentru că pe la vârsta aia copiii sunt atât de tembeli încât să fie de acord să joace într-o piesă de teatru la şcoală jalnică) pe care o făcusem prin clasa a VII-a. Era “Albă ca Zăpada şi cei 7 pitici”.

În primul rând, nu aveam pitici. :)))) Pentru că un singur băiat fusese de acord să fie în piesă şi fetele refuzaseră să fie pitici, am sărit scenele alea. De fapt, aveam doar vreo 2-3 scene. :)) Apoi, pentru că eram, totuşi, clasa a VII-a, profa care ne ajuta la piesă a fost de părere că scena în care prinţul o sărută pe Albă ca Zăpada şi o trezeşte din morţi nu e suited for minors, aşa că a găsit o alternativă. În loc să o sărute, prinţul o scutura energic de umeri “Snow white, snow white, wake up!”. :))))))

Însă cea mai tare parte din piesă era, desigur, partea în care eram eu. :)) Nu am prins rolul Albei ca Zăpada, nici pitic n-am vrut să fiu, nici mama vitregă, nici creatură a pădurii sau cine ştie ce roluri mai erau available. Nu! Profa mi-a găsit cel mai bun rol EVER! Eu eram… oglinda. Şi nu doar că eram o oglindă, dar, negăsind un tip de special effects prin care să se audă vocea mea de undeva, departe, ca venind dintr-o oglindă, am hotărât ca eu să stau într-un colţ, unde mă vedea toată lumea şi să vorbesc de acolo, pretinzând că sunt o oglindă. :))))))

Piesa a fost un real succes, desigur.

…

Asta n-a fost singura chestie idioată pe care am făcut-o. La ora de sport, în loc de chestii plictisitoare, gen alergat sau jucat volei, noi făceam un exerciţiu la saltea foarte complicat, cu rostogoliri, tumbe, stat în mâini, cap, cumpănă, toate pe fundal sonor: “Con Te Partiro” de Andrea Bocelli. :)))))) Şi toate tumbele şi întinzăturile de mâini trebuiau făcute gingaş, în ton cu muzica. :))

A, şi peste vreun an am făcut cu aceeaşi profă de sport un dans foarte smeker pe Jennifer Lopez - My love don’t cost a thing.

Ştiţi reclama la Budăi beer. E aia cu “şi faaaaşi?”. Şi ştiţi că sunt două părţi, în care se întâmplă cam aceleaşi chestii, iar unul dintre laitmotive este Gică, care e constant prins într-o budă şi pe care-l strigă câte cineva: “Da’ Gică unde-i băă?”.

Ce nu ştiţi e că printre my male friends există un Gică. Iar, când el şi băieţii erau plecaţi la munte, acum câţiva ani, i-a făcut pe toţi să piardă trenul pentru că plecase să… se cace.

Coincidenţa? :))))

Dormeam. Sună telefonul şi răspund, de bună credinţă.

O voce de bătrână, nesigură pe ea: “Ăăăă… Mioriţa?”
Eu: … ăăăă … (în gând: ce, cum, wtf, laie, oaie bucălaie?) Nu. Aţi greşit numărul.
Ea: (derutată) Ce, nu e Timişoara aici?
Eu: … Nu, Bucureşti.
Ea: (strigă) Doamneeee fereşteeee!!! (închide)

[...]

Seara, primesc un beep. De bună-credinţă 2.0, sun înapoi. Răspunde un puşti. Fluieră de două ori în telefon.

Apoi.
Începe să-mi cânte:
“Presupun că auzi acum ce-ţi spun/Ştii că sunt băiat buuuuun”.
Eu: …

Băiatul tace, iar în fundal se aude un copilaş care strigă “baie, baie, BAIEEEE”.

help

Vă ziceam că mama e profesoară. Ieri-seară corecta nişte lucrări şi gândea cu voce tare:

“Mă, care-s şansele să am la mine în clasă, ca nume de familie, Gândac, Mătreaţă şi Aurâtei la un loc?”

…

Nu trec două minute şi îi fuge gândul de la chestia asta, având în vedere că un elev îi scrisese în lucrarea de control că antonimul la “neştire” e “ştire”. :))))

…

Nu vi se pare că titlurile lui Darius seamănă cu versurile Cleopatrei Stratan?

Adică pe bune, faceţi comparaţie:

Darius: “Îmi place să cred că sunt un pesimist”
Cleo: “Cine`ar vrea sa afle in ce zodie se afla racul”

Darius: “Vreau totul. E prea mult?”
Cleo: “Care`i antonimul la cuvantul sinonim?”

Şi, suprem:

Darius: “Uneori nu reuşesc nici să enumăr câte chestii nu-mi amintesc”
Cleo: “Important e sa tii minte ce trebui sa uiti”.

:)))))

Am vazut si am simtit problema cu status-urile de la messenger. Uite aici inca un motiv ca sa te ai pe tine insuti in lista de mess: asa vedeai din prima ca ai un status incomplet. :))

Desigur, fiind un fenomen [de orice natura], au inceput sa apara mass-urile despre el. Mai jos, ceva primit de mine:

Atentie, insa, la ce status are cel care a trimis mass-ul!

:)))))

Update: Unii au gasit a way around it si se lauda cu asta. :))

Mama e profesoară. Ieri, un elev de-al ei a scris cu buretele pe tabă “Muie” în ora de engleză. Mie mi s-a părut foarte drăguţ şi amuzant, mamei la fel. :)) Elevul i-a explicat ei, când l-a întrebat de ce a făcut chestia aia, că în clasă era gălăgie şi el a vrut să scrie “Gura!”, dar a ieşit “Muie”. :))))))))

Acum, ca să fim sinceri, ce scuză posibilă poţi să ai când scrii “muie” pe tablă? :))