What’cha gonna do, Katie?

De obicei merg pe stradă cu ochii în jos. În general, asta e de rău. Trec des pe lângă oameni pe care-i cunosc şi pare că-i ignor. Într-o zi, când lucram la Evz, am ieşit din budă tot cu ochii în jos şi unul dintre senior editori m-a întrebat dacă mă uit în jos ca să văd dacă nu am făcut pe mine. :))))) Glumea… sper. Ei bine, azi s-a întâmplat altceva.

Veneam dinspre metrou şi am găsit pe jos o borsetă. Mă uit stânga, dreapta, nu era nimeni. O ridic, era plină de noroi şi destul de grea. Văd într-un buzunar un mobil şi îl scot, ca să încerc să sun pe cineva, să dau de proprietar. Mobilul era spart. Am tras un ochi în borsetă, era plină de acte. În jur, nimeni. Mă gândesc că e mai bine să o aduc acasă şi să caut o adresă sau un număr de contact. O ţin între două degete, să nu mă murdăresc, şi ajung în câteva minute acasă.

O desfac pe masa din bucătărie. Scot mobilul, buletinul (era un tip drăguţ :D) şi ceea ce pare o legitimaţie de serviciu. Pe care scrie “Poliţia română”. :)))))) Fuck, zic, mai bine o lăsam acolo. :)))) Găsesc acte de la maşină (un Hyunday, hihi) şi un portofel. Înăuntru, un milion de lei, două carduri şi… un post-it cu PIN-urile de la card. :))))) Well, mr policeman, ur stupid. :))

Am băgat cartela în telefonul meu şi imediat mă sună nevastă-sa (damn! :D). Tratăm repede, mă întâlnesc cu omu’ în 5 minute şi-i dau chestiile. Din păcate, era cu vreo 6-7 ani mai bătrân decât în poză. :))

Oricum, nu m-am simţit chiar atât de bine după fapta mea bună. Luasem borseta în ideea că o găseşte altcineva şi o goleşte. Dar cine să fie atât de cretin să fure de la un poliţist?